O plimbare pe Strada Alba Iulia

Strada Alba Iulia merge de la Piața Iosefin în jos spre Bega, o stradă largă cu tramvaie și trotuare petecite. Este coloana comercială a unui cartier care amestecă locuințele muncitorești cu vilele unui trecut burghez. Așa arată într-o zi obișnuită de lucru.

Strada Alba Iulia merge drept și în ușoară pantă de la Piața Iosefin spre Bega, o stradă largă cu linii de tramvai pe mijloc și trotuare petecite de atâtea ori încât modelul original a ajuns o amintire. Este una dintre principalele artere ale Iosefinului, cartierul de la vest de centru care s-a dezvoltat în jurul fabricilor și al canalului la sfârșitul secolului al XIX-lea. Strada nu este frumoasă în felul în care Cetate este frumoasă. Este utilă, aglomerată și uzată pe alocuri și duce viața de zi cu zi a unui cartier care nu a fost niciodată suficient de bogat ca să fie conservat și niciodată suficient de sărac ca să fie abandonat.

Iosefinul a fost cândva un oraș separat, numit Josefstadt, înainte de a fi înghițit de orașul în expansiune. Străzile sale au fost trasate pentru muncitori și pentru burghezia care a construit vile la margini. Strada Alba Iulia era una dintre adresele mai bune. Se vede încă în clădirile care au supraviețuit: case cu două niveluri, cu ferestre în arc, stucaturi decorative și balcoane de fier vopsite de atâtea ori încât detaliile s-au înmuiat. Printre ele sunt blocuri mai noi din perioada comunistă, simple și gri, apoi iar case vechi. Amestecul nu este ordonat. Nu este menit să fie.

Piața Iosefin este ancora din capătul de sus al străzii. Nu este cea mai mare piață din Timișoara și nu este cea mai pitorească. Se deschide devreme, pe la șase, iar până la șapte producătorii din satele vecine și-au întins legumele pe mese sub un acoperiș de metal. Vara sunt roșii, ardei și pepeni; iarna este varză, rădăcinoase și borcane cu murături. Prețurile sunt mai mici decât în supermarketuri, iar calitatea este inegală. Trebuie să te uiți. Vânzătorii nu sunt acolo ca să te farmece. Sunt acolo ca să vândă ce au crescut, iar dacă pui prea multe întrebări se întorc la următorul client.

În jurul pieței sunt magazine care există de ani de zile: o măcelărie, o brutărie, un loc care vinde articole de uz casnic și găleți de plastic. Există și o cafenea mică cu trei mese afară, unde bătrânii stau și beau cafea și privesc tramvaiele cum trec. Dimineața este plină. La prânz este pe jumătate goală. Cafeneaua nu are un nume pe care să-l folosească cineva; lumea spune doar „la piață”. Este genul de loc unde plătești la tejghea și îți duci singur cana.

Piața și ritmurile ei

Piața nu este doar pentru cumpărături. Este un spațiu social. Pensionarii vin să vorbească, să se certe pe politică, să-și omoare timpul. Sâmbăta este aglomerată de familii care cumpără pentru săptămână. În zilele lucrătoare este mai liniștită, iar vânzătorii au timp să stea de vorbă. Piața se închide după-amiaza devreme, pe la două-trei, în funcție de zi. După aceea, piața este goală, cu excepția porumbeilor și a câte unui tramvai care huruie spre capăt.

Tramvaiele sunt o prezență constantă pe Strada Alba Iulia. Liniile 4 și 7 trec de-a lungul străzii, conectând Iosefinul cu centrul și cu cartierele de nord. Tramvaiele sunt vechi și zgomotoase, dar circulă des. Ziua sunt rareori pline, în afară de ora de vârf. Seara devin rare. Dacă pierzi unul, aștepți. Șinele în sine sunt un pericol pentru bicicliști — făgașul poate prinde o roată —, iar calupurile dintre ele sunt denivelate. Dar tramvaiul rămâne cel mai rapid mod de a ajunge de la piață în centru și costă 4 lei un bilet simplu dacă îl cumperi de la automat, sau 5 lei de la șofer. De luna aceasta, acesta este prețul.

Coborând de la piață, strada devine mai rezidențială. Vilele încep după câteva blocuri, retrase în spatele unor mici grădini cu garduri de fier. Unele sunt bine întreținute, cu vopsea proaspătă și ferestre noi. Altele nu. O casă de lângă colțul cu Strada General Ion Dragalina are acoperișul prăbușit și scânduri peste ferestre. Așa este de ani de zile. Se spune că proprietarul locuiește în străinătate și nimeni nu a putut forța o vânzare. Lângă ea, o vilă renovată are o placă ce spune că a fost construită în 1902. Placa este nouă. Casa a fost împărțită în apartamente.

Vilele sunt rămășițele trecutului burghez al Iosefinului. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, aceasta era o zonă dorită de proprietarii de fabrici, de profesioniști și de comercianți. Au construit case cu camere mari, tavane înalte și fațade ornamentate. După al Doilea Război Mondial, multe au fost naționalizate și împărțite în apartamente pentru muncitori. Același lucru s-a întâmplat după 1989, dar din motive diferite: proprietarii nu-și permiteau întreținerea, iar vânzarea era complicată. Unele au fost returnate proprietarilor originali sau moștenitorilor lor, care adesea le-au vândut. Astăzi vilele sunt un amestec de case de familie, birouri și apartamente. Detaliile sunt încă acolo dacă te uiți în sus: cornișe, medalioane, câte o ușă sculptată.

Strada nu este conservată. Este folosită.

Vilele și viețile lor de după

Nu toate vilele sunt grandioase. Multe sunt case modeste, cu două niveluri și o curte mică. Au fost construite pentru funcționari și profesori, nu pentru industriași. Acestea sunt cele care au avut cel mai mult de suferit. Fără spațiul de a fi împărțite în mai multe apartamente, sunt prea mari pentru o singură familie și prea mici pentru o instituție. Unele stau goale. Altele au fost transformate în cabinete stomatologice, birouri juridice sau mici pensiuni. Una de la colțul cu Strada Miron Costin este acum grădiniță. Semnul este albastru aprins, iar grădina are un tobogan de plastic. Clădirea în sine este galbenă, cu ferestre în arc și un acoperiș de țiglă care necesită reparații.

Strada are și problemele ei. Trotuarele sunt crăpate și denivelate, iar iarna nu sunt întotdeauna curățate. Iluminatul stradal este slab pe alocuri. Sunt puține bănci, iar cele care există sunt adesea ocupate de bărbați care beau bere. Seara, zona din jurul pieței poate părea pustie. Dar există și un sentiment de comunitate care este mai greu de găsit în centru. Vecinii se cunosc între ei. Femeia de la brutărie îți știe comanda. Șoferul de tramvai îți face semn dacă te vede alergând.

Cafenelele de pe Strada Alba Iulia nu sunt la modă. Există un loc lângă piață care servește doar cafea și băuturi răcoritoare și altul mai în jos care face pizza și paste. Niciunul nu încearcă să fie altceva decât este. Locul cu pizza are scaune de plastic și un televizor care dă fotbal. Cafeneaua are câteva mese înăuntru și un bar unde stai în picioare. Vara, o gelaterie se deschide lângă stația de tramvai. Este condusă de o familie din cartier și se închide în octombrie. Înghețata este bună și costă 7 lei un con mic.

Viața de zi cu zi pe stradă

Strada se schimbă cu anotimpurile. Primăvara, copacii de pe trotuar — mai ales tei — înfrunzesc și toată strada miroase dulce câteva săptămâni. Vara, căldura se reflectă în asfalt, iar tramvaiele sunt înăbușitoare. Lumea stă afară la cafenele până târziu. Toamna, frunzele cad și nu sunt întotdeauna măturate. Iarna, strada este gri și rece, iar piața este mai mică, cu mai puțini vânzători. Dar chiar și atunci există viață. Tramvaiele circulă. Magazinele se deschid. Bătrânii stau în continuare în cafeneaua de lângă piață, beau cafea și privesc zăpada cum cade pe șine.

Strada Alba Iulia nu este o destinație. Este o stradă unde oamenii trăiesc, muncesc și așteaptă tramvaiul. Are o piață, câteva magazine, niște vile și multă istorie care nu este semnalizată. Nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Asta o face demnă de a fi străbătută pe jos, încet, într-o dimineață de zi lucrătoare, când piața este deschisă și strada face ceea ce a făcut dintotdeauna: duce viața obișnuită a Iosefinului de la un capăt la altul.