Filarmonica Banatul: istorie și sezon
Orchestra Filarmonicii Banatul cântă în Timișoara din 1947. Este singura orchestră simfonică profesionistă a orașului, iar sezonul actual amestecă Beethoven și Enescu cu incertitudinea financiară. Interpretarea este solidă, sala este secă, iar publicul este îmbătrânit.
Orchestra Filarmonicii Banatul susține seria principală în clădirea Filarmonicii Banatul de pe Bulevardul C.D. Loga, la o scurtă plimbare de Piața Victoriei. Clădirea, fost cinematograf, are o sală cu aproximativ 500 de locuri și o acustică secă, nu generoasă. Acea uscăciune nu este un defect. Obligă orchestra să cânte curat și face ca sunetul coardelor să fie suplu, nu bogat. Melomanii obișnuiți cunosc diferența dintre sunetul din sală și sunetul de pe înregistrările ocazionale ale orchestrei, făcute de obicei într-o biserică.
Istoria orchestrei este de obicei datată în 1947, când a fost fondată ca Orchestra Simfonică a Banatului. Primul concert a avut loc pe 7 decembrie 1947 la cinematograful Banatul, cu dirijorul Mircea Popa. Programul a inclus uvertura Egmont de Beethoven și o suită de Enescu. Acea dată de fondare plasează orchestra în perioada imediat postbelică, când instituțiile culturale românești erau reorganizate după model sovietic. Orchestra nu a fost la început o filarmonică; acest titlu a venit mai târziu, în 1957, când a fost rebotezată Filarmonica Banatul. Schimbarea nu a fost doar cosmetică. O filarmonică avea un buget mai mare, un cor permanent și mandatul de a interpreta muzică românească contemporană, precum și repertoriul standard.
De la orchestră la filarmonică
Primii ani au fost dificili. Orchestra nu a avut un sediu permanent până când s-a mutat în clădirea actuală în 1953. Înainte, repeta într-o sală de școală și concerta în diverse locuri, inclusiv la Opera Română din Timișoara. Repertoriul din anii 1950 era puternic orientat spre compozitori români, parțial din ideologie și parțial din interes autentic. Orchestra a dat prima audiție a mai multor lucrări de Sabin Drăgoi și Mihail Jora. A cântat și repertoriul standard austro-german, dar mai rar decât acum. Biletele erau ieftine, iar publicul era format în mare parte din muncitori și studenți, adesea aduși cu autobuzul la evenimente culturale.
Dirijorul care a modelat cel mai mult orchestra în perioada ei timpurie a fost Mircea Popa, care a condus-o din 1947 până în 1962. Popa era un disciplinar. Insista pe repetiții pe partide, ceea ce era neobișnuit la vremea respectivă, și a construit sunetul coardelor de jos în sus. De asemenea, programa muzică nouă, inclusiv lucrări ale contemporanilor săi. În 1962 a fost înlocuit de Ionel Perlea, care se întorsese din exil în Brazilia. Perlea era deja bolnav și dirija mai mult dintr-un scaun, dar prezența lui a dat orchestrei un anumit prestigiu. A murit în 1970, iar orchestra și-a numit sala principală după el.
Anii 1970 și 1980 au fost o perioadă de stagnare. Orchestra a continuat să concerteze, dar repertoriul a devenit mai conservator, iar numărul concertelor a scăzut. Clădirea nu era bine întreținută. Acoperișul curgea, iar încălzirea era nesigură. Muzicienii își amintesc că purtau paltoane la repetițiile de iarnă. Mai mulți instrumentiști au emigrat, iar orchestra a pierdut unii dintre cei mai buni suflători. Dirijorul din mare parte a acestei perioade a fost Remus Georgescu, care a condus orchestra din 1972 până în 1989. Era un tehnician competent, dar nu o figură carismatică și a făcut puțin pentru a ridica profilul orchestrei. Concertele erau adesea pe jumătate pline.
Revoluția din 1989 a schimbat lucrurile. Finanțarea de stat a orchestrei a fost redusă, apoi parțial restabilită. Dirijorul Gheorghe Costin a preluat în 1991 și a început reconstrucția. A introdus o serie de abonamente, a mărit prețurile biletelor și a început să invite soliști străini. Orchestra a început și turnee în străinătate, în principal în Germania și Ungaria. Costin nu a fost popular în mod universal printre muzicieni, care îl considerau autocratic, dar a reușit să stabilizeze finanțele. A plecat în 2002 după un conflict cu consiliul local. De atunci, orchestra a avut o serie de dirijori principali, niciunul dintre ei rămânând mai mult de cinci ani. Acea instabilitate a afectat capacitatea orchestrei de a dezvolta un sunet distinctiv.
Un sezon de muzică solidă, nespectaculoasă
Sezonul actual, care se desfășoară din septembrie 2023 până în iunie 2024, este tipic. Sunt douăsprezece concerte simfonice în seria principală, plus o serie de cameră și câteva evenimente speciale. Repertoriul este un amestec de lucrări familiare și câteva mai puțin comune. În octombrie, orchestra va interpreta Simfonia a V-a de Beethoven și Concertul pentru vioară de Brahms, cu violonistul român Alexandru Tomescu ca solist. În noiembrie, este un program integral românesc, inclusiv Rapsodia română nr. 1 de George Enescu și o simfonie de Theodor Grigoriu. În decembrie, concertul tradițional de Crăciun va include Messiah de Handel, interpretat cu Corul Filarmonicii. A doua parte a sezonului include Simfonia a VI-a de Ceaikovski, Simfonia din Lumea Nouă de Dvořák și o versiune de concert a operei La bohème de Puccini. Prețurile biletelor pentru seria principală variază de la 30 lei pentru studenți la 80 lei pentru cele mai bune locuri. Este ieftin după standardele vest-europene, dar nu este trivial pentru salariile locale. Orchestra rareori epuizează biletele, cu excepția concertului de Crăciun și a ocazionalelor nume mari.
Dirijorul principal actual este Gabriel Bebeșelea, un român care a preluat postul în 2019. Este tânăr, energic și sigur tehnic. Are o bună tehnică de baghetă și o bătaie clară. Dar nu a impus încă o personalitate interpretativă puternică asupra orchestrei. Interpretarea este competentă, bine echilibrată și ritmic sigură. Este, de asemenea, oarecum anonimă. Coardele au un ton subțire, concentrat, care se potrivește la Haydn și Stravinski, dar este mai puțin eficient la Brahms sau Ceaikovski. Alămurile sunt fiabile, dar nu strălucitoare. Suflătorii din lemn au câțiva instrumentiști fini, în special oboiul și clarinetul principal. Punctul slab al orchestrei îl constituie coardele grave; violoncelele și contrabașii lipsesc greutate. În acustica secă a sălii, acest punct slab este expus.
Interpretarea este competentă, bine echilibrată și ritmic sigură. Este, de asemenea, oarecum anonimă.
Situația financiară a orchestrei este precară. Principalul finanțator este Consiliul Local Timișoara, care asigură aproximativ 60% din buget. Restul provine din vânzarea biletelor, sponsorizări și granturi ocazionale de la Ministerul Culturii. Consiliul local a fost lent la plata contribuției sale, uneori întârziind salariile cu câteva săptămâni. În 2022, muzicienii au intrat într-o scurtă grevă din cauza salariilor. Au primit în cele din urmă o mărire de 10%, dar inflația a mâncat cea mai mare parte. Un muzician de rând câștigă în jur de 4.500 lei pe lună după taxe. Este sub salariul mediu din Timișoara. Mai mulți instrumentiști au al doilea loc de muncă, predând în școli sau cântând la nunți. Orchestra are 75 de membri permanenți, dar angajează adesea instrumentiști suplimentari pentru lucrări mari. Nu își permite să îi plătească bine, iar unii au încetat să mai accepte invitații.
O orchestră într-un oraș în schimbare
Timișoara însăși se schimbă. Orașul a fost Capitală Europeană a Culturii în 2023, ceea ce a adus bani și atenție. O parte din acei bani au mers la filarmonică, în mare parte pentru reparații ale clădirii și un pian nou. Orchestra a beneficiat și de vizibilitatea crescută, cu mai mulți turiști în public. Dar anul Capitalei Culturii a expus și limitările orchestrei. Marketingul său este slab. Site-ul web este învechit și rareori actualizat. Prezența pe rețelele sociale este minimă. Publicul pentru muzica clasică din Timișoara este îmbătrânit și mic. Tinerii rareori participă, cu excepția evenimentelor speciale. Orchestra a încercat să ajungă la ei cu concerte în baruri și școli, dar aceste eforturi sunt sporadice și subfinanțate. Orașul are o universitate cu o facultate de muzică, dar puțini studenți merg la concertele filarmonicii. Nu există un plan clar pentru a construi un public nou.
Relația orchestrei cu celelalte instituții muzicale ale orașului este mixtă. Colaborează cu Opera Română și cu Facultatea de Muzică, dar colaborările sunt adesea tensionate. Opera are propria orchestră, iar ele concurează pentru același bazin de instrumentiști freelanceri. Corul filarmonicii este separat și are propriul director. Biblioteca muzicală a orchestrei este găzduită într-o cameră mică la subsol și nu este complet catalogată. Unele partituri lipsesc. Arhiva orchestrei, care include înregistrări și programe, nu este accesibilă publicului. Aceasta este o pierdere pentru cercetători și pentru propriul simț al istoriei al orchestrei.
Cu toate problemele sale, Orchestra Filarmonicii Banatul rămâne o parte vitală a vieții culturale a Timișoarei. Este singura orchestră simfonică profesionistă din oraș. Susține în jur de 100 de concerte pe an, inclusiv spectacole de outreach. Oferă locuri de muncă muzicienilor locali. Aduce soliști internaționali care altfel nu ar veni la Timișoara. Servește și ca teren de pregătire pentru tineri dirijori și compozitori. Viitorul orchestrei depinde de bani, dar și de conducere. Un dirijor principal puternic care rămâne un deceniu ar putea transforma-o. Un consiliu local care plătește la timp ar putea stabiliza-o. Un public care devine mai tânăr ar putea susține-o. Niciunul dintre aceste lucruri nu este garantat. Dar orchestra a supraviețuit unor vremuri mai rele. A trecut prin război, dictatură și criză financiară. Este încă aici, cântând Beethoven și Enescu într-un fost cinematograf de pe un bulevard numit după un loga. Asta nu este puțin lucru.