Școala de Artă din Timișoara

Școala de artă din Piața Libertății a format generații de artiști bănățeni. Clădirea sa neoclasică și curricula bazată pe atelier persistă prin lipsuri de finanțare și un oraș în schimbare. Așa funcționează.

Clădirea din Piața Libertății 7 este școală din 1884, când orașul făcea încă parte din Austro-Ungaria și piața se numea Hauptplatz. A devenit Școala de Artă din Timișoara în 1948, după reorganizarea universității sub noul regim. De atunci a format câteva generații de artiști, designeri și profesori de artă. Instituția funcționează acum ca Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara, dar localnicii o numesc tot școala de artă, iar clădirea miroase și acum a terebentină și hârtie veche.

O clădire construită pentru desen

Structura este o clădire neoclasică cu două niveluri, cu curte interioară, tavane înalte și ferestre mari orientate spre nord. Camerele au fost concepute ca ateliere: lumină difuză, fără soare direct, ușor de întunecat pentru desenul după model. Tencuiala este crăpată pe alocuri, iar parchetul scârțâie, dar proporțiile sunt generoase. Din 2015, clădirea este clasată ca monument istoric, ceea ce înseamnă că orice intervenție necesită aprobarea Ministerului Culturii. Asta încetinește reparațiile, dar împiedică și genul de renovare ieftină care a distrus alte instituții. Facultatea împarte clădirea cu o școală de artă secundară, așa că holurile sunt aglomerate de adolescenți cu mapete, dar și de studenți cu laptopuri. Nu există lift, iar toaletele sunt de bază, dar atelierele sunt funcționale și curate.

Școala de artă din Piața Libertății nu este o piesă de muzeu. Este o instituție funcțională cu o curricula care s-a schimbat odată cu vremurile.

Ce predau acum

Facultatea oferă programe de licență, masterat și doctorat în arte frumoase, design și educație artistică. În practică, asta înseamnă pictură, sculptură, grafică, ceramică, arte textile, fotografie, video, design grafic și modă. Curricula este încă structurată în jurul disciplinelor tradiționale, dar din anii 2000 a incorporat media digitală și teoria. Studenții urmează cursuri obligatorii de istoria artei, estetică și filozofie, apoi își aleg o specializare. Metoda de predare rămâne bazată pe atelier: fiecare student are un loc într-un atelier comun și lucrează sub îndrumarea unui profesor. Evaluarea se face prin portofoliu și expoziție, nu prin examene scrise. Anul școlar se desfășoară din octombrie până în iunie, cu o vacanță de iarnă și una de primăvară. Taxa pentru studenții români și din UE este gratuită la nivel de licență dacă trec examenul de admitere; studenții din afara UE plătesc în jur de €3.000 pe an, începând cu 2025. Există burse, dar sunt modeste și competitive.

Examenul de admitere este notoriu de riguros. Constă într-un test practic (desen, compoziție cromatică) și un interviu. Fără un portofoliu solid, șansele de admitere sunt mici. Odată admiși, volumul de muncă este mare: șase până la opt ore de atelier pe zi, plus seminare. Mulți studenți lucrează și cu jumătate de normă, ceea ce prelungește studiile la cinci sau șase ani. Rata de abandon este mare în primul an, dar cei care rămân tind să fie dedicați. Facultatea are în jur de 400 de studenți și 40 de cadre didactice, un raport care permite atenție individuală, dar nu lux.

Moneda reală a școlii nu este clădirea, ci metoda: muncă lentă, repetitivă, fără farmec.

Un rol în cultura orașului

Școala este integrată în viața culturală a Timișoarei. În fiecare iunie, expoziția de absolvire umple clădirea și se revarsă în piață. Este un eveniment major, care atrage galerii și colecționari din București, Budapesta și Belgrad. Facultatea administrează și o galerie mică, Galeria 7, care expune lucrări ale studenților și profesorilor pe tot parcursul anului. În 2023, când Timișoara a deținut titlul de Capitală Europeană a Culturii, școala de artă a fost unul dintre principalele locuri: curtea sa a găzduit spectacole, iar studenții au susținut ateliere pentru public. Instituția are parteneriate cu muzee și teatre din oraș, iar mulți absolvenți rămân în regiune, predând în școli sau lucrând ca artiști freelanceri. Unii au obținut recunoaștere internațională, dar majoritatea își construiesc cariere local, ceea ce este atât o forță, cât și o limitare.

Influența școlii se extinde dincolo de artele vizuale. Profesorii săi au modelat educația artistică în întreaga regiune a Banatului, iar absolvenții săi includ arhitecți, scenografi și ilustratori. Școala deține și o colecție de lucrări studențești care datează din anii 1950, deși nu este complet catalogată sau expusă. Biblioteca are în jur de 20.000 de volume, majoritatea în română, maghiară și germană, cu o secțiune crescândă în engleză. Este deschisă publicului la cerere.

Cu toate punctele sale forte, școala se confruntă cu provocări. Finanțarea este strânsă: facultatea se bazează pe bugetul universității, iar echipamentele sunt adesea depășite. Clădirea necesită reparații constante. Unele ateliere nu au ventilație adecvată. Administrația este birocratică, iar deciziile sunt luate lent. Curricula, deși actualizată, încă privilegiază pictura și sculptura în detrimentul medielor mai noi. Iar piața de artă a orașului este mică, așa că absolvenții pleacă adesea la Cluj, București sau în străinătate. Cei care rămân uneori acceptă locuri de muncă fără legătură cu pregătirea lor. Școala este conștientă de aceste probleme, dar are mijloace limitate pentru a le rezolva.

Răspunsul școlii a fost să construiască parteneriate și să caute finanțare europeană. În 2024, a primit un grant pentru renovarea atelierului de gravură și cumpărarea de prese noi. Un alt proiect, cu o universitate din Szeged, permite studenților să petreacă un semestru în Ungaria. Sunt pași mici, dar contează. Decanul facultății, un pictor pe nume Sorin Scurtulescu, a argumentat că școala trebuie să se adapteze fără a-și pierde identitatea. Acea identitate este înrădăcinată în tradiția bănățeană a meșteșugului și în credința că arta poate fi predată prin disciplină și exemplu.

O vizită la școală într-o dimineață de zi lucrătoare dezvăluie amestecul obișnuit de concentrare și haos. Într-un atelier, studenții desenează după un model nud; în altul, sudează. La parter, un grup pregătește o expoziție. Atmosfera este serioasă, dar nu solemnă. Profesorii se plimbă printre șevalete, oferind sfaturi discrete. Nu există un sentiment de criză, doar de lucru în desfășurare. Acesta nu este un loc care produce staruri peste noapte, dar produce artiști de peste șaptezeci de ani și probabil va continua să o facă. Clădirea poate să se dărâme, dar școala persistă.

Pentru vizitatori, școala nu este o atracție turistică. Este o instituție funcțională. Dar expoziția sa de absolvire din iunie este deschisă tuturor, iar galeria este gratuită. Dacă mergeți, priviți lucrările, nu pereții. Pereții au propria lor poveste, dar lucrările sunt esențiale. Contribuția școlii la Timișoara nu este un monument, ci un obicei: obiceiul de a face lucruri cu grijă. Acel obicei este fragil și necesar și supraviețuiește aici, în Piața Libertății, în camere care încă miros a terebentină.