Corul Sinagogii din Timișoara

Sinagoga Neologă din Cetate se află pe o stradă laterală care pornește din Piața Libertății. Într-o miercuri seara, în martie, greaua ușă de lemn este descuiată, iar câțiva oameni intră încet. Nu vin pentru rugăciune. Vin pentru repetiția corului.

Sinagoga Neologă din Cetate se află pe o stradă laterală care pornește din Piața Libertății, iar fațada sa de cărămidă îmbină detalii maurești și gotice. Într-o miercuri seara, în martie, greaua ușă de lemn este descuiată, iar câțiva oameni intră încet. Nu vin pentru rugăciune. Vin pentru repetiția corului.

Înăuntru, sanctuarul este întunecat, luminat de câteva becuri. Aerul miroase a lemn vechi și a praf. Bima, platforma ridicată de unde se citește Tora, este goală. Dar din spatele sălii, de lângă orgă, se aude sunetul vocilor. Cântă în ebraică, apoi în idiș, apoi în română. Corul Sinagogii Neologe repetă.

O repetiție de miercuri seara

Corul are aproximativ zece membri. Cei mai mulți sunt vârstnici, în anii șaizeci și șaptezeci. Câțiva sunt mai tineri, în anii patruzeci. Stau în semicerc în jurul unui pian. Pianista, o femeie pe nume Ildikó, cântă după partituri îngălbenite de vreme. Dirijorul, un bărbat pe nume Radu, stă în fața lor, fluturându-și mâinile. Nu este dirijor profesionist. Este un inginer pensionar care a învățat muzică în copilărie. Dar cunoaște bine repertoriul.

Încep cu o piesă de Salamone Rossi, un compozitor evreu din Mantua care a trăit la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Rossi a scris rugăciuni ebraice în stilul madrigalelor italiene. Corul o cântă a cappella, armoniile strânse și precise. Radu îi oprește după câteva măsuri. „Tenorul e prea jos”, spune el. O iau de la capăt.

Repetiția nu este perfectă. Oamenii vorbesc între cântece. O femeie se plânge de spate. Alta cere un pahar cu apă. Dar când cântă, sunt concentrați. Cântă împreună de ani de zile, unii de decenii. Își cunosc vocile. Știu când să respire.

Un repertoriu de muzică liturgică și laică

Repertoriul corului reflectă istoria comunității evreiești din Timișoara. Include muzică liturgică pentru Șabat și sărbători: versiuni ale Kadish-ului, Shema, Psalmilor. Unele dintre acestea sunt melodii tradiționale, transmise oral. Altele sunt compoziții ale cantorilor care au slujit sinagoga în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Corul cântă și cântece evreiești laice: melodii de teatru idiș, imnuri sioniste, cântece populare din Europa de Est. Și cântă și cântece românești, pentru că această comunitate a fost dintotdeauna parte a orașului.

Sinagoga Neologă însăși a fost construită în 1865, în stilul neomaur. A fost proiectată de Ignác Schumann, un arhitect maghiar. La acea vreme, Timișoara făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar comunitatea evreiască înflorea. Sinagoga putea găzdui sute de oameni. Avea cor, orgă și un cantor format la Viena. Muzica era o parte centrală a slujbei.

Acea lume a dispărut. Holocaustul a ucis majoritatea evreilor din Timișoara. Cei care au supraviețuit au emigrat adesea în Israel, Statele Unite sau Europa de Vest. Astăzi, comunitatea evreiască din Timișoara numără în jur de trei sute de persoane, majoritatea vârstnici. Sinagoga este încă activă, dar slujbele regulate au loc doar vinerea seara și de sărbători. Corul cântă cu aceste ocazii, iar uneori la evenimente culturale.

„Cântăm pentru că asta ne ține împreună. Ține memoria vie.”

Acea memorie este complexă. Repertoriul corului include cântece care erau cândva cântate în sinagogile din regiunea Banatului, o zonă care se întinde peste granițele României, Serbiei și Ungariei. Unele dintre aceste melodii sunt unice pentru Timișoara. Au fost culese de etnomuzicologi la începutul secolului al XX-lea, iar unele au fost înregistrate pe cilindri de ceară. Corul a încercat să le reconstituie din acele înregistrări și din manuscrisele din arhiva comunității.

Arhiva se află într-o cameră mică de lângă sinagogă. Conține cărți, fotografii și partituri. Unele partituri sunt scrise de mână, cu adnotări în maghiară și germană. Dirijorul corului, Radu, a petrecut ore întregi acolo, copiind părțile. El nu este evreu. Este un creștin ortodox român care a crescut în Timișoara. S-a interesat de muzica evreiască în timpul studenției și este implicat în cor de peste douăzeci de ani. „Aceasta face parte din istoria orașului nostru”, spune el. „Aparține tuturor.”

Provocări ale păstrării și continuității

Corul se confruntă cu provocări. Prima este demografică. Cei mai mulți membri sunt bătrâni. Când nu vor mai cânta, s-ar putea să nu fie nimeni care să-i înlocuiască. Comunitatea este mică, iar tinerii evrei din Timișoara sunt puțini. Unii s-au mutat. Alții nu sunt interesați de sinagogă. Corul a încercat să recruteze membri noi, dar nu este ușor. Muzica este în ebraică și idiș, iar stilul nu este familiar tuturor.

A doua provocare este financiară. Sinagoga este o clădire istorică și are nevoie de reparații. Acoperișul curge. Încălzirea este scumpă. Comunitatea se bazează pe donații din străinătate, de la evrei ale căror familii au locuit cândva aici. Corul nu costă mult, dar are totuși nevoie de bani pentru partituri, pentru deplasări, pentru concerte ocazionale. Nu există finanțare regulată.

A treia provocare este memoria însăși. Pe măsură ce Holocaustul se îndepărtează în trecut, tot mai puțini oameni își amintesc lumea care a produs această muzică. Repertoriul corului este o legătură cu acea lume. Dar este o legătură fragilă. Unele cântece sunt cântate în versiuni care s-ar putea să nu fie autentice. Unele au fost simplificate. Altele au fost uitate. Corul face ce poate.

În această miercuri seara, repetă o piesă de un compozitor pe nume Zsigmond Weisz. Weisz a fost cantor în Timișoara în anii 1920 și 1930. A scris o versiune a rugăciunii „Adon Olam” pentru cor și orgă. Manuscrisul este în arhivă. Este în stare bună. Corul o cântă încet, cu atenție. Armoniile sunt bogate, târziu-romantice. Sună ca ceva dintr-o sinagogă vieneză, ceea ce și este.

După repetiție, membrii corului se adună într-o cameră mică pentru ceai și biscuiți. Vorbesc despre vreme, despre familiile lor, despre știri. Sunt o comunitate în cadrul unei comunități. Cântă pentru că le place, pentru că le face plăcere, pentru că îi leagă de ceva mai mare decât ei înșiși. Cântă și pentru că sunt ultima generație care își amintește această muzică ca tradiție vie. După ei, va fi altceva: un artefact istoric, o curiozitate, un subiect pentru cercetători.

Dar deocamdată, cântă. Vocile lor umplu vechea sinagogă, iar pentru o clipă, trecutul este prezent. Muzica nu este perfectă. Nu este profesională. Dar este reală. Este sunetul unei comunități care refuză să dispară.