Muzica populară a Banatului: un amestec viu

Muzica populară bănățeană este o conversație peste câmpuri și granițe, unde cimpoiul românesc întâlnește tambura sârbească. Acest reportaj prezintă muzicienii, instrumentele și locurile – de la barurile din Timișoara la festivalurile de sat – unde sunetul încă trăiește.

Muzica populară bănățeană nu este o singură tradiție. Este o conversație peste câmpuri între muzicieni români, sârbi, bulgari și romi, cu fire maghiare și germane țesute în ea. Istoria regiunii sub habsburgi, apoi sub Regatul României, apoi sub socialism, iar acum sub Uniunea Europeană, a lăsat un repertoriu care se schimbă de la sat la sat și de la generație la generație. Ce urmează este o încercare de a descrie sunetul, oamenii care îl cântă și locurile unde îl mai poți auzi live în Timișoara și în județul din jur.

Nucleul sunetului bănățean este taraf de coarde. În satele românești, tarafurile sunt ancorate de cimpoi, vioară, braci (o violă mică cu trei corzi) și contrabas. Comunitățile sârbe folosesc tambura, un instrument cu coarde ciupite, și harmonika, un acordeon cu butoane. Cele două grupuri au împrumutat unul de la celălalt de cel puțin două secole. Un lăutar român poate cânta un kolo sârbesc; un tamburaš sârb poate cânta o horă românească. Acest împrumut nu este recent; este tradiția.

Cel mai recognoscibil instrument din Banat este cimpoiul. Spre deosebire de cimpoiul scoțian, cimpoiul bănățean are un singur burduf și un cântăreț cu o întindere de aproximativ o octavă. Cândva era cântat la nunți și înmormântări în toată regiunea, dar prin anii 1960 aproape dispăruse. O mână de constructori și cântăreți l-au ținut în viață. Astăzi, cel mai proeminent este Ion Lăceanu, din satul Făget, care a învățat de la bunicul său și a predat ateliere în Timișoara. Își construiește singur instrumentele din piele de capră și lemn de prun. Un cimpoi nou costă în jur de 1.200 lei (€240) și durează trei luni până este gata.

Un alt sunet distinctiv este stilul taraf de haidouks, deși termenul este mai asociat cu Valahia. În Banat, echivalentul este tarafurile conduse de un primas, sau violonist principal. Un astfel de muzician este Marius Călin, care cântă în satul Bencecu de Sus, la aproximativ 30 de kilometri nord de Timișoara. Conduce un taraf de cinci: două viori, un braci, un țambal și un contrabas. Cântă la nunți, botezuri și festivaluri ocazionale. Marius a învățat de la tatăl său, care a învățat de la tatăl său. Spune că melodiile se transmit oral; nu poate citi muzică. Cere 1.500 lei (€300) pentru o nuntă, plus transport.

Instrumente și păstrătorii lor

Tambura este centrală pentru muzica sârbească din Banat. În Serbia, orchestra de tambura este o bază a vieții de sat, dar în Banatul românesc este mai puțin comună. Comunitatea sârbă din Timișoara, centrată în cartierul Fabric, menține o orchestră de tambura numită Zora. A fost fondată în 1946 și încă repetă săptămânal la Centrul Cultural Sârb de pe Strada Gheorghe Doja. Orchestra are aproximativ douăzeci de membri, cu vârste între 15 și 70 de ani. Cântă la sărbătorile ortodoxe sârbe și la Zilele Sârbești de la Timișoara în iunie. Repertoriul lor include kola, čočeks și compoziții mai noi de compozitori locali.

Acordeonul, sau harmonika, este o altă importație care a devenit locală. În secolul al XIX-lea, constructori austrieci și cehi vindeau acordeoane în tot Imperiul Habsburgic. Muzicienii bănățeni le-au adoptat rapid. Astăzi, acordeonul se aude atât în tarafurile românești, cât și în cele sârbești, adesea înlocuind cimpoiul în medii mai zgomotoase. Unul dintre cei mai buni cântăreți este Petru Ștefănescu din Lugoj. Cântă la un acordeon Pigini, fabricat în Italia, care costă în jur de €5.000. Cântă la nunți și la Festivalul Folcloric de la Lugoj în iulie. Predă și la Școala Municipală de Muzică din Lugoj.

Țambalul, un dulcimer ciocănit, este mai puțin comun în Banat decât în Ungaria sau Slovacia, dar apare în unele tarafuri românești. În Timișoara, instrumentul este cântat de Iosif Kovács, un muzician maghiar-român care cântă atât cu tarafuri românești, cât și maghiare. Spune că țambalul este greu de amplificat pentru nunți în aer liber; sunetul se pierde. Preferă concertele în interior, cum ar fi seria de muzică populară a Filarmonicii din Timișoara. Instrumentul său, fabricat la Budapesta, l-a costat €3.500.

Nu poți separa muzica de oamenii care o cântă. Când satul se golește, muzica pleacă cu el.

Partea inconfortabilă este că publicul pentru această muzică se micșorează. Tinerii din Timișoara ascultă manele, pop și muzică electronică. Muzica populară este văzută ca demodată. Muzicienii care cântă la nunți sunt adesea romi și se confruntă cu prejudecăți. Mulți tineri muzicieni romi pleacă în Europa de Vest, unde pot câștiga mai mult cântând în restaurante și la festivaluri. Statul român finanțează unele ansambluri folclorice, cum ar fi orchestra populară a Filarmonicii Banatul, dar finanțarea este inconsistentă. În 2023, Primăria Timișoara a redus bugetul pentru festivalul de muzică populară TimCuMuzica, iar evenimentul a fost anulat.

Există și o problemă de limbă. Muzicienii sârbi din Banat cântă adesea în sârbă, pe care puțini români o înțeleg. Muzicienii români cântă în română, pe care sârbii s-ar putea să nu o înțeleagă. Muzica instrumentală trece bariera, dar cântecele nu. La nunțile mixte, tarafurile cântă un set de cântece românești și un set de cântece sârbești. Invitații dansează pe ambele, dar nu cântă împreună pe ambele. Aceasta nu este o problemă nouă, dar persistă.

Unde să o auzi live

În Timișoara, cel mai sigur loc pentru a auzi muzică populară este Centrul Cultural Sârb de pe Strada Gheorghe Doja. Orchestra de tambura Zora repetă acolo marțea la ora 19:00 și susține un concert public în fiecare lună, de obicei în ultima vineri. Intrarea este liberă, dar donațiile sunt binevenite. Centrul găzduiește și un grup de dans popular sârbesc, care performează la aceleași evenimente.

Ansamblul folcloric român Doina Timișului performează la sala Filarmonicii Banatul de pe Strada Mărășești. Sezonul lor se desfășoară din octombrie până în mai, cu concerte aproximativ la fiecare trei săptămâni. Biletele costă 30 lei (€6) pentru adulți și 15 lei pentru studenți. Ansamblul include un taraf, un cor și dansatori. Repertoriul este în mare parte românesc, dar includ ocazional piese sârbești și maghiare. Sala are 400 de locuri, iar concertele sunt adesea pe jumătate pline.

Pentru un cadru mai informal, încearcă barul La Pisici de pe Strada Alba Iulia. În nopțile de joi, un grup de muzicieni mai în vârstă se adună să cânte. Nu este un taraf formal; sunt amatori și semi-profesioniști care cântă pentru bere. Muzica este românească și sârbească, iar atmosfera este plină de fum și zgomotoasă. Nu există taxă de intrare, dar se așteaptă să cumperi băuturi. Barul este mic, așa că ajunge devreme.

În afara Timișoarei, cel mai bun loc este satul Bencecu de Sus. În fiecare an, în prima duminică din august, satul organizează un festival folcloric, cu tarafuri din tot Banatul. Începe la amiază și ține până la miezul nopții. Intrarea este 20 lei (€4). Festivalul este organizat de centrul cultural local și de primărie. În 2023, aproximativ 600 de persoane au participat. Există mâncare și băutură, inclusiv mici și palincă. Muzica este în mare parte românească, dar cântă și un taraf sârbesc din Cenei, aflat în apropiere.

O altă opțiune este Festivalul Folcloric de la Lugoj, care are loc în iulie. Lugojul este la 60 de kilometri est de Timișoara. Festivalul prezintă grupuri românești, sârbești și maghiare. Are loc în parcul central al orașului. Intrarea este liberă. În 2022, festivalul a atras 2.000 de persoane în trei zile. Punctul culminant este concertul de sâmbătă seara, care prezintă cele mai bune tarafuri din regiune. Cazarea în Lugoj este limitată, așa că rezervă din timp.

Viitorul sunetului

Unii tineri muzicieni încearcă să modernizeze muzica fără a-i pierde esența. Una este Ana Petrov, o violonistă din Timișoara care cântă într-o trupă numită Banat Fusion. Amestecă melodii tradiționale cu jazz și rock. Au lansat două albume și cântă în cluburi din Timișoara și Belgrad. Ana spune că vrea să ajungă la oameni care nu ar merge niciodată la un festival folcloric. Spune, de asemenea, că puriștii o acuză că diluează tradiția. Nu o deranjează. „Tradiția este deja un amestec”, spune ea. „Eu doar o continui.”

Un alt tânăr muzician este Marko Jovanović, un cântăreț la tambura din satul sârbesc Cenei. Studiază la Academia de Muzică din Belgrad, dar se întoarce în Banat pentru vară. Cântă cu Zora și, de asemenea, cu o trupă de rock. Spune că tambura nu este doar pentru bătrâni. A început un canal de YouTube unde postează videoclipuri cu el cântând melodii tradiționale și aranjamente moderne. Unele dintre videoclipurile sale au 10.000 de vizualizări. Speră să atragă un public mai tânăr.

Viitorul pe termen lung este incert. Guvernul român nu are o politică coerentă pentru muzica populară. Guvernul sârb finanțează unele activități culturale în diasporă, dar sumele sunt mici. Uniunea Europeană are programe pentru patrimoniu cultural, dar procesul de aplicare este birocratic. Între timp, ultima generație de cimpoieri moare. Ion Lăceanu are 67 de ani. Are trei elevi, dar niciunul nu cântă cu normă întreagă. Când se oprește, cimpoiul ar putea tăcea în Banat.

Muzica supraviețuiește pentru că oamenii o cântă pentru plăcerea lor. Acesta este și motivul pentru care s-ar putea să nu supraviețuiască.

Deocamdată, încă o poți auzi. Mergi la Centrul Cultural Sârb într-o vineri. Mergi la La Pisici într-o joi. Mergi la Bencecu de Sus în august. Cumpără o bere, ascultă și pune niște bani în pălărie. Muzicienii nu cer milă; cer un public. Restul depinde de tine.