Atelierul de ceramică al Muzeului Satului Bănățean

Roata este din fontă și lemn, învârtită cu piciorul. Olarul centrează lut de Gătaia și trage în sus un ulcior în trei treceri. Acesta este atelierul de olărit de la Muzeul Satului Bănățean, o cameră de lucru în pădurea de la Pădurea Verde.

Roata este o roată cu pedală, din fontă și lemn, mai bătrână decât majoritatea oamenilor care o privesc învârtindu-se. Olarul stă cu piciorul drept sprijinit de volantă, iar mâna stângă cuprinde un bulgăre de lut cenușiu care a fost deja frământat și trântit într-un con grosier. Nu vorbește în timp ce îl centrează. Singurele sunete din atelier sunt ticăitul roții, frecarea umedă a degetelor pe lut și câte un pas al cuiva care își schimbă greutatea pe podeaua de beton.

Acesta este atelierul de olărit de la Muzeul Satului Bănățean, în pădurea de la Pădurea Verde, la marginea de nord a Timișoarei. Nu este o vitrină de demonstrație după sticlă. Este o cameră de lucru cu podea de pământ, sobă pe lemne, rafturi cu oale care se usucă și un miros de pământ umed care rămâne în haina ta pentru tot restul zilei.

O cameră de lucru în pădure

Muzeul în sine este o colecție în aer liber de case țărănești, hambare, biserici și ateliere strămutate aici din sate din întreaga regiune a Banatului. Atelierul de olărit este una dintre puținele clădiri în care cineva chiar face ceva. Olarul, care lucrează de zeci de ani, o face în stil tradițional bănățean: lut local, roată cu pedală, fără motor electric, fără tipare de gips.

Lutul provine din gropi de lângă Gătaia și Jamu Mare, în sudul județului. Se extrage toamna, se lasă să se descompună peste iarnă, apoi se frământă manual. Olarul spune că lutul din zona Gătaia se modelează bine, dar se contractă mult la uscare; trebuie să știi asta înainte să începi, altfel pierzi jumătate din muncă. Ține găleți cu lut acoperite cu cârpe ude într-un colț.

Camera nu este încălzită decât de sobă, pe care o aprinde când este frig. Nu există apă curentă. Ține un butoi cu apă cu capac și o găleată pentru resturi. Lumina vine de la două ferestre orientate spre est, așa că modelarea cea mai bună se face dimineața. Pe la ora trei după-amiaza iarna, spune el, lucrezi mai mult după simț decât după vedere.

Roata și mâinile

Ia o bucată de lut de mărimea unui pumn mare și o trântește pe capul roții. Apoi învârte volanta cu piciorul și își umezește mâinile. Centrarea durează poate treizeci de secunde. Apasă în jos cu baza palmei drepte, trage în sus cu stânga, iar lutul se ridică într-un cilindru neted. Nu există ezitare. Deschide centrul cu degetele mari, lărgește baza, apoi trage pereții în sus în trei treceri.

Vasul care iese este un ulcior simplu, de tipul folosit pentru apă sau vin în bucătăriile bănățene acum un secol. Are o burtă bombată, un gât îngust și o toartă trasă adăugată mai târziu. Forma nu este decorativă. Este proiectată să fie purtată, să toarne fără să picure, să stea pe raft fără să se clatine. Olarul modelează buza cu un burete umed, apoi taie baza liberă cu un fir și ridică ulciorul pe o scândură de lemn ca să se usuce.

Nu faci un vas pentru un muzeu. Faci un vas pentru apă, pentru lapte, pentru masă. Dacă nu funcționează, nu este un vas.

Vasele se usucă zile întregi în atelier, apoi intră într-un cuptor cu lemne în curtea din spatele clădirii. Cuptorul este din cărămidă, cu un arc simplu și o cameră de ardere de aproximativ un metru diametru. Arde de trei sau patru ori pe an, de obicei primăvara și toamna, când vremea nu este nici prea umedă, nici prea uscată. Arderea durează circa douăsprezece ore, iar el stă lângă cuptor tot timpul, alimentând cu lemne prin gura laterală.

Smalțul este un smalț cu plumb, făcut din nisip local și oxid de plumb, pe care îl amestecă singur. Cunoaște avertismentele de sănătate despre smalțurile cu plumb și spune că lucrează cu ele de cincizeci de ani și nu intenționează să se schimbe. Conducerea muzeului a ridicat problema, dar atelierul funcționează ca exponat viu, iar smalțul cu plumb face parte din metoda tradițională. Vizitatorii sunt sfătuiți să nu mănânce din vase, iar vasele vândute în magazinul muzeului poartă un avertisment scris.

Renaștere și limitele ei

Ceramica bănățeană era odată o meserie răspândită. În secolul al XIX-lea, aproape fiecare sat avea cel puțin un olar. Lutul era local, cuptorul era comun, iar vasele se vindeau la târgurile săptămânale din Timișoara, Lugoj și Reșița. Meșteșugul a scăzut de-a lungul secolului al XX-lea, mai întâi din cauza recipientelor emailate și metalice, apoi din cauza ceramicii industriale, și în cele din urmă pentru că regimul comunist a colectivizat atelierele și i-a împins pe olari în fabrici.

Prin anii 1980, foarte puțini olari tradiționali mai lucrau în Banat. Muzeul a deschis atelierul de olărit în anii 1970 ca o modalitate de a păstra cunoștințele vii, dar ani de zile a fost în mare parte o expunere statică, cu demonstrații ocazionale. În ultimul deceniu, totuși, a existat o renaștere modestă. Olari mai tineri, unii din Timișoara, unii din sate, au început să se intereseze de metodele vechi. Câțiva fac ucenicie la muzeu.

Renașterea este reală, dar fragilă. Nu există un program formal de formare, nicio breaslă, nicio subvenție pentru lut sau lemn. Muzeul îi plătește olarului un salariu, dar nu este suficient pentru a trăi fără a vinde vase în plus. Atelierul vinde poate două sute de piese pe an, în mare parte turiștilor și localnicilor care vor un ulcior sau un bol funcțional. Un ulcior mare costă în jur de 80 de lei; un bol mic în jur de 25 de lei. Prețurile sunt stabilite de magazinul muzeului și nu s-au schimbat de anul trecut.

Olarul nu este sentimental în privința trecutului. Spune că olarii vechi munceau mai mult decât oricine astăzi, pentru mai puțini bani, și că majoritatea au murit săraci. Nu vrea să se întoarcă la asta. Ce vrea este ca meșteșugul să fie tratat ca o meserie, nu ca un hobby, și ca muzeul să investească în prelucrarea mai bună a lutului și într-un șopron adecvat pentru cuptor, ca să poată arde iarna. A cerut aceste lucruri de ani de zile. Muzeul spune că nu există buget.

Totuși, roata se învârte. Într-o marți dimineață din martie, cu soba aprinsă și fereastra deschisă pentru ventilație, centrează un alt bulgăre de lut de Gătaia și trage în sus un ulcior. Un grup de școlari privește din prag. Nu face spectacol pentru ei. Doar lucrează. Lutul devine un vas, vasul ajunge pe un raft, iar raftul se umple cu lucruri care vor fi vândute sau folosite sau sparte. Asta este tot.

Atelierul este deschis vizitatorilor în timpul programului muzeului, de marți până duminică, de la 10 la 18 vara și de la 10 la 16 iarna. Intrarea la muzeu costă 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru copii și studenți. Atelierul de olărit este inclus în bilet. Poți privi olarul lucrând, dar nu poți atinge roata sau lutul. Dacă vrei să cumperi un vas, magazinul muzeului este lângă intrare. Adu bani cash; aparatul de card este adesea stricat.