Observatorul din Timișoara

Observatorul din Timișoara nu este un planetariu. Este o stație astronomică în funcțiune, fondată în 1880, care încă funcționează din cupola sa originală din 1910. În serile publice, un grup mic se adună pentru a privi printr-un refractor de 160 de milimetri.

Poarta din Strada Popa Șapcă este ușor de ratat. O alee îngustă se deschide între două blocuri, iar la capătul ei se află o clădire mică de cărămidă, cu o cupolă albă. Într-o joi seara, în octombrie, un grup de vreo douăzeci de oameni așteaptă afară. Ușa se deschide la ora opt. Un bărbat într-o geacă de fleece, care se prezintă drept Radu, ne spune că cupola este originală, construită în 1910, și că telescopul dinăuntru este un refractor de 160 de milimetri. Nu spune asta cu vreo ceremonie. O spune așa cum ai menționa că ibricul a fost pus deoparte.

Observatorul din Timișoara nu este un planetariu. Este o stație astronomică în funcțiune, fondată în 1880 ca parte a institutului meteorologic și astronomic al orașului. Primul director a fost Victor Tarczali, un fizician care studiază la Budapesta. Instrumentele originale erau un cerc meridian și un mic refractor. Clădirea actuală, cu cupola ei de zinc, a fost finalizată în 1910. De atunci a fost folosită continuu, cu excepția unei perioade de după Al Doilea Război Mondial, când echipamentul a fost mutat la București și apoi returnat. Observatorul este acum administrat de Academia Română și împarte amplasamentul cu o stație de seismologie.

O joi seara de toamnă

Înăuntru, parterul este o singură cameră cu bănci de lemn, o tablă albă și o bibliotecă plină cu atlase stelare. Pe perete, un poster listează obiectele Messier. Radu începe cu o scurtă prezentare. Explică că în seara asta ne vom uita la Albireo, o stea dublă din Cygnus, și apoi la Lună, care este în faza de gibbous crescător. Ne avertizează că cerul este parțial noros. Dacă se înnorează complet, spune el, ne vom uita la fotografii în schimb. Nimeni nu pleacă. Grupul este un amestec de studenți, o familie cu doi copii și câțiva oameni mai în vârstă care par să se cunoască între ei. O femeie a adus un termos cu ceai.

Scările spre cupolă sunt abrupte și în spirală. Cupola în sine este strâmtă: maximum șase persoane o dată. Telescopul este un tub lung negru pe o montură equatorială germană. Radu îl rotește spre Albireo. Ocularul este la o înălțime incomodă, așa că trebuie să te ghemuiești. Când îmi vine rândul, văd două puncte de lumină, unul auriu și unul albastru, separate de un spațiu subțire. Nu este o priveliște spectaculoasă în felul în care o fotografie a unei galaxii este spectaculoasă. Sunt pur și simplu două stele, apropiate, în locul potrivit. Radu spune că sunt la aproximativ 430 de ani-lumină distanță. Spune asta fără accent, ca și cum ar fi un fapt pe care îl poți verifica. Poți verifica, mai târziu, într-o carte.

Observatorul nu încearcă să fie impresionant. Încearcă să fie precis.

Urmează Luna. Prin telescop, craterele de-a lungul terminatorului sunt clare. Copiilor li se spune să se uite repede și apoi să se dea la o parte. Montura are un control de mișcare lentă pe care Radu îl ajustează cu degetele. Nu folosește un computer. Telescopul nu este computerizat. Există un mecanism cu ceas care menține obiectul în câmpul vizual, dar este mecanic. Radu spune că mecanismul trebuie întors la fiecare două ore. Spune că asta face parte din meserie.

Istoria observatorului nu este bine cunoscută în oraș. A fost fondat într-o perioadă în care Timișoara făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar primul său scop era să furnizeze semnale de timp pentru căi ferate și să înregistreze date meteorologice. Munca astronomică era secundară. În anii 1920, după ce orașul a devenit parte din România, observatorul a fost integrat în Universitatea din Timișoara. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, instrumentele au fost ambalate și trimise la București pentru păstrare. Au revenit în 1948. Cupola a fost reparată în anii 1970. Telescopul a fost re-acooperit în 2003. Personalul actual este mic: un director, doi cercetători și un tehnician. Nu au un buget mare. Serile publice sunt organizate de voluntari.

Ce face observatorul acum

Observatorul încă face știință. Participă la programul American Association of Variable Star Observers (AAVSO), monitorizând stele variabile strălucitoare. De asemenea, înregistrează petele solare. Datele sunt trimise către baze de date internaționale. Radu îmi arată un jurnal din anii 1930, cu o scriere îngrijită în maghiară și română. Înregistrările consemnează acoperirea norilor, temperatura și orele observațiilor. Jurnalul actual este digital, dar formatul este similar. Munca este lentă. O singură măsurătoare poate dura jumătate de oră. Rezultatele nu sunt dramatice. Sunt, totuși, folosite.

Serile publice au început în 2010, când observatorul a fost renovat cu o mică subvenție. Au loc de două ori pe lună, joia, din septembrie până în iunie. Costul este de 10 lei de persoană, sau 5 lei pentru studenți. Copiii sub șapte ani sunt gratis. Banii merg către întreținere. Serile sunt în română, dar Radu vorbește engleză dacă i se cere. În noaptea în care am participat, nu au fost anulări. Cerul s-a curățat suficient pentru aproximativ o oră de observare. Grupul a plecat la zece. Radu a rămas să închidă cupola și să întoarcă mecanismul cu ceas.

Observatorul nu este o atracție turistică în sensul obișnuit. Nu există magazin de suveniruri, nici cafenea, nici expoziție multimedia. Există un toalet, dar nu este întotdeauna deschis. Clădirea nu este accesibilă pentru scaun cu rotile. Scările spre cupolă sunt înguste. Dacă ai probleme de mobilitate, poți privi printr-un telescop mai mic la parter, dar vederea este limitată. Acestea nu sunt lucruri pe care observatorul le ascunde. Sunt pur și simplu condițiile. Personalul este conștient de ele. Fac ce pot cu ce au.

Vederea de la cupolă

De la cupolă, poți vedea acoperișurile cartierului Fabric și, dincolo de ele, canalul Bega. Luminile orașului fac observarea cerului profund dificilă. Calea Lactee nu este vizibilă. Dar Luna și planetele sunt încă recompensatoare. Într-o noapte senină, poți vedea inelele lui Saturn, lunile lui Jupiter, calotele polare ale lui Marte. Acestea sunt obiectele pe care oamenii le țin minte. Observatorul nu promite mai mult de atât. Nu pretinde a fi un loc cu cer întunecat. Este un observator urban și a fost mereu unul.

Clădirea în sine își arată vârsta. Tencuiala de la exterior este crăpată pe alocuri. Mecanismul cupolei necesită ungere regulată. Acoperișul camerei principale are scurgeri în timpul ploilor puternice. Există un plan de a înlocui cupola cu una nouă, dar nu a fost stabilită o dată. Directoarea, Dr. Agnes Kerezsi, mi-a spus că prioritatea este menținerea telescopului operațional. Restul poate aștepta. Ea este responsabilă din 2015. Este astronomă de formație și pragmatică din necesitate.

Observatorul este deschis publicului în prima și a treia joi a fiecărei luni, de la 20:00 la 22:00. Este închis în iulie și august. Pentru a ajunge acolo, luați tramvaiul 4 până la Piața Traian, apoi mergeți două blocuri spre nord pe Strada Popa Șapcă. Intrarea este între numerele 12 și 14. Nu există semn pe stradă, doar o plăcuță mică pe ușă. Dacă mergeți, luați haine groase. Cupola nu este încălzită. Și fiți răbdători. Cerul face ce vrea.

În noaptea în care am vizitat, o femeie în jur de șaptezeci de ani mi-a spus că a venit pentru că nu privise niciodată printr-un telescop. S-a uitat la Lună și a spus: „Este exact ca în poze.” Apoi s-a uitat din nou. A rămas un timp. Când a plecat, i-a mulțumit lui Radu. El a dat din cap. Apoi s-a întors la telescop, a ajustat focarul și a așteptat următoarea persoană. Coada nu era lungă, dar era constantă.