Fanfarele rome din Timișoara

Formațiile de suflători rome sunt o parte vibrantă a peisajului muzical al Banatului, cântând la nunți și festivaluri. Urmărim o formație timp de o noapte și examinăm contribuția romilor la muzica regiunii.

Trompeta străpunge zgomotul sălii de banchet înainte ca mireasa să-și fi terminat supa. E o miercuri din februarie, iar formația cântă la o nuntă într-un sat la douăzeci de kilometri de Timișoara. Tatăl mirelui a plătit 4.000 de lei pentru seară — aproximativ €800 — și așteaptă să-și merite banii. Formația va cânta șase ore, cu o pauză pentru bufetul rece. Nu vor cânta la cerere hituri din topurile românești decât dacă se renegociază prețul.

Formația se numește Muzica Lăutărească din Banat, deși niciunul dintre cei șase membri nu se simte confortabil cu cuvântul „lăutari”. „Așa ne spun gadje”, spune Ionuț Căldăraru, liderul formației și trompetist. „Noi ne spunem muzicanți. Muzicieni.” Căldăraru are 43 de ani, s-a născut într-o așezare de romi de la marginea Timișoarei și cântă de la nouă ani. A învățat de la tatăl său, care a învățat de la tatăl lui. Trompeta pe care o cântă acum — un Bach Stradivarius îndoit — a aparținut bunicului său.

O noapte de muncă, o săptămână de plată

Formația de suflători romă nu este o curiozitate folclorică. Este o unitate de lucru, angajată pentru nunți, botezuri, înmormântări și ocazional câte un festival de sat. În Banat, cererea pentru suflători live este constantă, deși a scăzut după anii 1990. „Acum douăzeci de ani aveam lucrări în fiecare weekend”, spune Căldăraru. „Acum sunt poate două sau trei pe lună, în afară de vară.” Tariful pentru o nuntă poate varia între 3.000 și 6.000 de lei, în funcție de distanță și de numărul de muzicieni. După transport, mâncare și întreținerea instrumentelor, cei șase muzicieni împart ce rămâne. Într-o lună bună, fiecare poate lua acasă 2.500 de lei. Într-o lună proastă, jumătate.

Repertoriul formației este un amestec de muzică populară românească, standarde sârbești și rome, și ocazional câte un csárdás maghiar. Cântă „hituri din epoca Ceaușescu” — piese din anii 1970 și 1980 pe care le știe toată lumea peste patruzeci de ani — alături de manele recente. Secția de suflători este nucleul: două trompete, un trombon, un bariton, o tubă și o tobă. Fără amplificare, exceptând cazul în care sala este prea mare și clientul plătește pentru un PA. „Preferăm să cântăm acustic”, spune Căldăraru. „Sunetul e mai bun. Dar dacă sala e mare, trebuie să ne cuplăm.”

Vor cânta șase ore, cu o pauză pentru bufetul rece.

Istoria formației este legată de contribuția mai largă a romilor la muzica Banatului. Muzicienii romi fac parte din peisajul sonor al regiunii cel puțin din secolul al XVIII-lea, când erau angajați de familii nobiliare și mai târziu de fanfarele militare austro-ungare. La Timișoara, tradiția suflătorilor romi s-a împletit cu comunitățile sârbești, germane și maghiare ale orașului. După al Doilea Război Mondial, mulți muzicieni romi s-au alăturat ansamblurilor de stat, iar formația de suflători a devenit o prezență constantă la nunțile de sat și la sărbătorile de stat. Revoluția din 1989 și declinul economic care a urmat au lovit puternic meseria. Multe formații s-au destrămat. Cele care au supraviețuit s-au adaptat cântând un repertoriu mai larg și acceptând tarife mai mici.

Circuitul nunților

Nunta de diseară este într-un sat numit Sânandrei, la cincisprezece minute de mers cu mașina de Timișoara. Sala de banchet este atașată de un restaurant care servește și drept secție de votare locală. Pereții sunt decorați cu iederă artificială și un poster cu Fecioara Maria. Formația ajunge la ora 19:00, se instalează într-un colț și începe cu o baladă românească lentă. Invitații — majoritatea familii de romi și români — încă sosesc. Mireasa, o fată de nouăsprezece ani într-o rochie albă, stă la o masă cu domnișoarele de onoare. Pare nervoasă. Mirele, cu doi ani mai mare, este deja la bar.

Până la ora 21:00, sala este plină. Formația trece la un standard rom, „Kerenčo”, și ringul de dans se umple. Linia de trompetă este ascuțită, tuba ancorează ritmul. Căldăraru cântă cu ochii închiși, transpirația curgându-i pe față. Trombonistul, un om slab de șaizeci de ani pe nume Marius, pare plictisit. A cântat piesa asta poate de zece mii de ori. Dar când tempo-ul se schimbă și secția de suflători intră armonic, mulțimea răcnește. Un bărbat într-o geacă de piele aruncă o bancnotă de 50 de lei spre formație. Aceasta aterizează pe toba mică. Tobașul o bagă în buzunar fără să piardă ritmul.

Formația cântă trei seturi, fiecare de aproximativ o oră și jumătate. Între ele, mănâncă. Mâncarea este de la catering: sarmale, pui la grătar, salată de boeuf. Fără alcool pentru muzicieni — trebuie să conducă înapoi la Timișoara. „Obișnuiam să bem”, spune Căldăraru. „Acum nu mai pot. Poliția e peste tot.” Pauza este și momentul în care are loc negocierea. Tatăl mirelui vrea o oră în plus. Căldăraru cere 500 de lei. Se învoiesc la 400. Formația cântă mai departe.

Economia tradiției

Formația de suflători romă supraviețuiește pentru că este muncă ieftină pentru client și muncă flexibilă pentru muzician. Majoritatea membrilor formației au locuri de muncă de zi: Căldăraru conduce o dubă de livrare pentru o brutărie; Marius este îngrijitor la o școală; tubistul, un tânăr pe nume Andrei, lucrează la o spălătorie auto. Muzica este un al doilea venit. „Dacă aș putea trăi din muzică, aș face-o”, spune Căldăraru. „Dar nu este posibil. Sunt prea multe formații, prea puține nunți.” Estimează că există cel puțin douăzeci de formații de suflători rome active în Timișoara și în satele din jur. Concurența ține tarifele jos. „Nu putem cere mai mult. Clientul va angaja pur și simplu pe altcineva.”

Se pune și problema recunoașterii. Contribuția romilor la muzica Banatului este rareori recunoscută în istoriile oficiale. Filarmonica cântă muzică clasică românească și occidentală. Școlile de muzică ale orașului predau jazz și pop. Suflătorii romi sunt considerați „etnici” sau „tradiționali” — ceva pentru festivaluri, nu pentru săli de concert. „Suntem parte din cultură”, spune Căldăraru. „Dar ei ne tratează ca și cum am fi separați. Ca și cum nu am fi români, nu am fi din Banat. Dar ne-am născut aici. Muzica noastră este de aici.”

Formația termină la ora 2:00. Invitații încă dansează, dar sala trebuie să se închidă. Muzicienii își strâng instrumentele. Căldăraru ia tariful de la tatăl mirelui — 4.400 de lei în numerar. Îi numără și îi pune într-o geantă de piele. Formația încarcă duba și conduce înapoi la Timișoara. Mâine, Căldăraru va fi la brutărie la ora 6:00. Marius va fi la școală la 8:00. Andrei la spălătoria auto la 9:00. Trompeta rămâne în cutia ei până la următorul concert, probabil în martie.

Suntem parte din cultură. Dar ei ne tratează ca și cum am fi separați.

Formațiile de suflători rome nu dispar. Se adaptează. Cântă manele, folosesc rețelele sociale, negociază tarifele pe WhatsApp. Dar sunt și vulnerabile. Presiunea economică este constantă. Natura informală a muncii înseamnă fără contracte, fără asigurare de sănătate, fără pensie. Dacă Căldăraru își rupe un deget, formația își pierde liderul, iar ceilalți își pierd venitul. „Trăim de pe o zi pe alta”, spune el. „Dar o facem pentru că ne place. Și pentru că este a noastră.”

Înapoi în Timișoara, povestea formației este reflectată de alții. În atelierele asociației culturale rome, tineri muzicieni învață trompeta și tuba. Exersează aceleași piese pe care le cântau bunicii lor. Sâmbăta, cântă la nunți în sate ca Sânandrei sau Giulvăz. Publicul este în majoritate rom, dar și român și sârb. Muzica traversează granițe chiar dacă muzicienii nu o fac. Este o tradiție vie, dar și una grea. Trompeta sună vesel. Viața din spatele ei, nu.