Depoul de tramvaie de pe Strada Take Ionescu

Depoul de tramvaie de pe Strada Take Ionescu nu este o atracție turistică. Este o hală funcțională unde tramvaiele sunt inspectate, reparate și trimise să transporte 180.000 de pasageri pe zi. Am petrecut o tură de dimineață cu muncitorii care mențin rețeaua în funcțiune.

Depoul de tramvaie de pe Strada Take Ionescu este o hală lungă și joasă din beton gri și tabla cutată, ascunsă în spatele unei porți ruginite. Nu se anunță. Nu ai da peste el din întâmplare. Tramvaiele intră și ies printr-o singură linie care traversează trotuarul, iar singurul semn este o plăcuță mică cu numele depoului în română: Depoul de Tramvaie Timișoara. Înăuntru, aerul este gros de mirosul de unsoare, ozon și tapițerie veche. Acesta este centrul nevralgic al rețelei de tramvaie a orașului, deși pare mai degrabă un atelier decât o sală de comandă.

Depoul funcționează non-stop. Până când primele tramvaie de serviciu ies pe traseu la 4:30, tura de noapte a inspectat deja șinele și firele de contact. Tura de zi începe la 6:00, când muncitorii de întreținere își încep programul. Sunt un amestec de electricieni, mecanici și tinichigii, majoritatea bărbați, mulți cu zeci de ani de vechime. Poartă salopete albastre și cară cutii cu scule care par la fel de vechi ca tramvaiele pe care le repară. Depoul nu este un muzeu. Este o facilitate funcțională, iar munca este constantă.

Începe tura de dimineață

La 6:15, primul tramvai al dimineții este programat pentru inspecția zilnică. Este un model Armonia, construit în 2021 de Astra Vagoane Călători la Arad. Tramvaiul are 30 de metri lungime, articulat și vopsit în culorile orașului: alb și albastru. Intră în groapa de inspecție, un șanț puțin adânc care se întinde pe toată lungimea halei. Groapa este luminată de becuri goale, iar partea de dedesubt a tramvaiului este un labirint de cabluri, țevi și etriere de frână. Un mecanic pe nume Ion coboară în groapă cu o lanternă. Verifică plăcuțele de frână, nisiparele și buzele roților. Găsește o plăcuță de frână uzată la al doilea boghiu și o notează pe o planșetă. Tramvaiul va fi scos din serviciu pentru după-amiază și plăcuța va fi înlocuită. Tura de dimineață nu este despre reparații mari; este despre a prinde micile defecțiuni înainte de a deveni avarii.

Ion lucrează la depou de 23 de ani. A început ca ucenic, curățând gropile și dând scule bărbaților mai în vârstă. A văzut flota schimbându-se de la vechile tramvaie Timiș 2, care au fost construite în anii 1970 și zdrăngăneau ca niște cutii de conserve, la noul Armonia și la tramvaiele Siemens ULF second-hand cumpărate de la Viena. Tramvaiele ULF sunt silențioase și line, dar nu sunt proiectate pentru șinele din Timișoara. Șinele de aici sunt adesea prost întreținute, iar tramvaiele ULF au suferit de roți crăpate și probleme de suspensie. Ion spune că vechile tramvaie Timiș 2 erau mai simple. Le puteai repara cu un ciocan și o cheie. Cele noi au nevoie de un laptop. Nu spune asta cu nostalgie. O spune ca pe un fapt.

Nu suntem un muzeu. Reparăm ce avem, iar ce avem este un amestec de vechi și nou, și niciunul nu este perfect.

Depoul are 187 de angajați. Dintre aceștia, 98 sunt vatmani, 54 sunt muncitori de întreținere, iar restul sunt personal administrativ. Muncitorii de întreținere sunt împărțiți în trei ture: dimineață, după-amiază și noapte. Tura de dimineață se ocupă de inspecțiile de rutină și reparațiile minore. Tura de după-amiază se ocupă de lucrări mai mari, cum ar fi înlocuirea motoarelor și tinichigeria. Tura de noapte face curățenia grea și inspecțiile șinelor. Depoul are și un mic atelier pentru prelucrarea pieselor care nu mai sunt fabricate. Într-un colț, un strung din anii 1960 este încă folosit. Este operat de un bărbat pe nume Vasile, care lucrează la depou de 31 de ani. Face bucșe și bolțuri pentru tramvaiele mai vechi. Fără el, acele tramvaie ar fi imobilizate. Are 58 de ani și nu are ucenic. Când se va pensiona, strungul probabil va tăcea.

Rutina zilnică a întreținerii

Până la 7:30, depoul este în plină activitate. Tramvaiele vin pentru inspecțiile programate, iar groapa este plină de mișcare. Doi bărbați înlocuiesc o plăcuță de frână la un tramvai Armonia. Altul verifică pantograful, dispozitivul care conectează tramvaiul la firul de contact. Pantograful este un lucru fragil, iar dacă se defectează, tramvaiul se oprește. Mecanicul folosește un multimetru pentru a testa lamelele de contact. Găsește una uzată până la carbon. O înlocuiește. Lucrarea durează 20 de minute. Între timp, o vatmană sosește pentru a raporta o defecțiune: ușile de la al treilea vagon al tramvaiului ei nu se închid corect. Un muncitor de întreținere aruncă o privire și găsește un senzor defect. Îl înlocuiește. Vatmana așteaptă, bând cafea dintr-un termos. Conduce tramvaie de 12 ani. Spune că tramvaiele noi sunt mai ușor de condus, dar cele vechi aveau mai mult caracter. Nu-i lipsesc cele vechi.

Depoul nu este un loc curat. Este ulei pe podea, iar pereții sunt pătați de gazele de eșapament. Toaletele sunt de bază, iar cantina este o cameră mică cu un cuptor cu microunde și un frigider. Muncitorii își aduc mâncarea de acasă. La prânz, stau la o masă lungă și vorbesc despre fotbal, politică și prețul pieselor. Managerul depoului, o femeie pe nume Adriana, li se alătură. Este în funcție de cinci ani. Spune că cea mai mare provocare este menținerea flotei în funcțiune cu un buget strâns. Consiliul local asigură finanțare, dar niciodată nu este suficient. Depoul trebuie să prioritizeze. Reparațiile critice pentru siguranță vin primele. Reparațiile cosmetice pot aștepta. Îmi arată un tabel cu programul de întreținere. Este codificat prin culori: roșu pentru urgent, galben pentru curând, verde pentru rutină. Este mult roșu.

Depoul găzduiește și sala de control centrală pentru rețeaua de tramvaie. Este o cameră mică cu un banc de monitoare și un radio. Controlorul de serviciu este un bărbat pe nume Cristian. Are o hartă a rețelei pe perete, cu mici magneți care reprezintă fiecare tramvai. Comunică cu vatmanii prin radio și le poate vedea pozițiile pe un ecran GPS. Dacă un tramvai se defectează, trimite o echipă de întreținere. Dacă are loc un accident, cheamă poliția. Spune că partea cea mai stresantă a meseriei este când două tramvaie sunt blocate în spatele unuia defect. Pasagerii devin nerăbdători, iar vatmanii frustrați. Trebuie să rămână calm și să coordoneze recuperarea. Face asta de 15 ani. Spune că încă îi place, dar nu i-ar recomanda fiului său.

Călătorind în tura de dimineață

La 9:00, mă alătur unei vatmane în tura ei de dimineață. Numele ei este Elena și conduce tramvaie de 8 ani. Își începe tura la 5:00, așa că a făcut deja două curse dus-întors. Tramvaiul ei este un Armonia, numărul 104. Verifică oglinzile, ușile și frânele. Semnează un formular pentru a confirma că tramvaiul este apt de circulație. Apoi eliberează frâna și iese din depou. Tramvaiul traversează trotuarul și virează pe Strada Take Ionescu. Strada este mărginită de blocuri din epoca comunistă, gri și dărăpănate. Sunt câteva magazine la parter: o brutărie, o farmacie, o agenție de pariuri. Tramvaiul prinde viteză. Mersul este lin, aproape silențios. Elena stă într-un scaun tapițat, mâinile pe un joystick. Nu virează; tramvaiul urmează șinele. Ea controlează viteza și ușile. Privește înainte. Trebuie să fie pregătită pentru mașini care ignoră semnalele tramvaiului, pietoni care traversează fără să se uite și bicicliști care șerpuiesc printre ei.

Traseul ne duce prin centrul orașului, pe lângă Catedrala Ortodoxă și Opera. Stațiile de tramvai sunt aglomerate. Oamenii urcă și coboară. Un bărbat cu servietă. O femeie cu cărucior de cumpărături. Doi adolescenți cu rucsacuri. Un pensionar cu baston. Elena așteaptă să se așeze înainte de a porni. Spune că cel mai enervant este când oamenii aleargă după tramvai și apoi stau în ușă căutându-și biletul. Trebuie să aștepte. Dacă închide ușile peste ei, ar putea primi o amendă. Tramvaiul este un serviciu public, iar pasagerii sunt publicul. Unii sunt nepoliticoși. Unii sunt beți. Unii sunt fără adăpost. Le-a văzut pe toate. Odată, un bărbat a tras frâna de urgență pentru că ratase stația. A trebuit să sune la sala de control și să aștepte poliția. A fost o zi proastă.

La capătul liniei, în cartierul Calea Aradului, tramvaiul întoarce pe o buclă. Elena face o pauză de 10 minute. Merge la un chioșc și cumpără o cafea. Stă afară, fumând o țigară. Spune că îi place tura devreme pentru că drumurile sunt liniștite, dar urăște să se trezească la 3:30. Are doi copii, de 12 și 9 ani. Soțul ei lucrează într-o fabrică. Se descurcă, dar nu este ușor. Câștigă 3.200 de lei pe lună, ceea ce înseamnă aproximativ 650 de euro. Salariul mediu în Timișoara este de aproximativ 4.500 de lei. Spune că plata nu este grozavă, dar locul de muncă este sigur. Are o pensie la care să privească. Nu plănuiește să plece. Își stinge țigara și se urcă înapoi în tramvai. Cursa de întoarcere este mai aglomerată. Tramvaiul se umple. Un grup de școlari în uniforme. Un bărbat care vinde flori. O femeie cu o pisică într-o cușcă. Tramvaiul zdruncină peste un macaz care necesită reparații. Elena notează pe un carnețel. Va raporta la sfârșitul turei.

Înapoi la depou, tura de după-amiază a preluat. Groapa este ocupată de un tramvai cu un motor defect. Doi electricieni demontează motorul. Este o muncă grea și folosesc o macara. Motorul este trimis la atelier pentru rebobinare. Depoul nu are echipamentul pentru a rebobina motoare, așa că le trimite la o firmă specializată în București. Termenul de execuție este de trei săptămâni. Între timp, tramvaiul este scos din serviciu. Depoul are 12 tramvaie de acest tip, iar trei așteaptă în prezent motoare. Lipsa înseamnă că unele servicii sunt anulate. Pasagerii se plâng, dar depoul nu poate face nimic. Managerul, Adriana, spune că orașul trebuie să cumpere mai multe tramvaie, dar bugetul este limitat. A cerut finanțare pentru reabilitarea tramvaielor mai vechi, dar nu a fost aprobată. Spune că depoul face tot ce poate cu ce are. Nu sună optimistă.

Depoul nu este o atracție turistică. Nu există tururi ghidate, magazin de suveniruri, cafenea. Este un loc unde oamenii muncesc și unde mașinile sunt reparate. Este esențial pentru transportul orașului, dar este invizibil pentru majoritatea oamenilor care îl folosesc. Tramvaiele care ies pe poartă în fiecare dimineață sunt fața publică a depoului. Muncitorii care le mențin în funcțiune sunt mecanismul ascuns. Nu sunt eroi. Își fac doar treaba. Dar fără ei, Timișoara s-ar opri din mișcare. Rețeaua de tramvaie transportă 180.000 de pasageri pe zi. Sunt mulți oameni care depind de o hală pe Strada Take Ionescu. Hala este veche, echipamentul este uzat, iar viitorul este incert. Dar deocamdată, tramvaiele continuă să vină și să plece, iar muncitorii continuă să le repare, o plăcuță de frână pe rând.